Psihoterapia integrativa contemporana incearca sa adune laolalta cat mai multe aspecte legate de functionarea mintii umane. Clientilor nu le pasa prea mult care sunt teoriile si tehnicile psihoterapeutice: clientii doresc sa obtina o ameliorare a simptomelor, o solutie la probleme sau vindecarea, dar pentru a realiza aceasta avem nevoie de un model de lucru. Nu este posibil ca un medic sa trateze un pacient cu diabet zaharat fara sa stie nimic despre aceasta boala, asa cum nu este posibil pentru un psihoterapeut sa gestioneze gama de emotii, cognitii si comportamente umane in afara unui cadru teoretic. 

Psihoterapia integrativa este un meta-model care include o teorie explicativa, o strategie clinica si un set de tehnici pentru tratamentul indivizilor, cuplurilor, familiilor sau grupurilor. Este o abordare in psihoterapie bazata pe cercetare, care incearca sa gaseasca un teritoriu comun al variatelor abordari psihoterapeutice, in acelasi timp luand in considerare nevoile specifice ale clientului si personalitatea psihoterapeutului. Psihoterapia integrativa reuseste sa integreze la nivel teoretic concepte care isi au originea in psihoterapia cognitiv-comportamentala, psihoterapiile psihodinamice si psihoterapiile umanist-existentiale, creand propriul cadru teoretic, in care sunt subliniate importanta strategiei terapeutice si a factorilor comuni in psihoterapie. De altfel, acesta a fost un lucru ciudat de-a lungul deceniilor trecute: desi fiecare scoala de psihoterapie pretindea ca detine adevarul absolut, studiile aratau ca toate abordarile psihoterapeutice functioneaza, cel putin la anumite categorii de clienti. Astfel s-a ajuns la concluzia ca fiecare oientare psihoterapeutica are dreptate, doar ca este incompleta. In acest context a aparut psihoterapia integrativa.